pediatru.MyForum.ro :: Îmbunătăţirea comunicării dintre părinte şi copil

Trimis: 26/11/2010 14:07

Autor: Stefania Gubavu, psiholog clinician
tel: 0744.884.165
e-mail: stefania_gubavu@yahoo.com

Am ales această temă deoarece consider comunicarea esenţa oricărei relaţii, atât interpersonale, cât şi intrapersonale (comunic atât cu ceilalţi cât şi cu mine însumi). Măsura în care reuşim să înţelegem complexitatea acestui proces va determina însuşi modul de a ne înţelege şi de a ne schimba.
Când ne gândim la o persoană ne vin în minte descrieri de genul „mă înţeleg uşor cu ea”, sau „mi-e greu să comunic cu ea”, „mă cert des cu el/ea”, etc. Chiar când ne definim pe noi înşine folosim caracteristici observate ale modului nostru de comunicare: „eu sunt cam tăcut(ă)”, „sunt sociabil(ă)” etc. Însă ce este comunicare? Ce înseamnă să comunic? De ce am nevoie să comunic?

În termeni generali, comunicarea constituie un schimb de informaţii de la un transmiţător la un receptor printr-un anumit canal şi orientat către un scop. Pentru a se realiza comunicarea trebuie ca atât transmiţătorul cât şi receptorul să folosească un limbaj comun. De cele mai multe ori folosim aceleaşi cuvinte însă acestea pot îmbrăca sensuri diferite, uneori chiar contradictorii. Un alt element cheie al comunicării este oferirea feedback-ului, proces prin care destinatarul îi „arată” celui dintâi că a primit şi a înţeles informaţia transmisă.

Clipă de moment primim şi oferim … gânduri, emoţii, hrană … Comunicând ne dezvoltăm încă dinainte de a ne naşte. Comunicarea reprezintă o trăsătură definitorie a vieţii. În acest cadru putem înţelege mai bine nevoia noastră de comunicare, şi mai ales a copiilor noştri, care sunt la început de viaţă.
De multe ori tindem să privim comunicarea părinte-copil ca fiind unidirecţională: părintele transmite, copilul primeşte (mai ales când copilul este mic). Şi deseori părintele ajunge să se întrebe cu privire la modul în care a fost înţeles, dacă a fost înţeles. Este ca şi cum părintele şi copilul vorbesc limbi diferite. „Limbajul părintelui” este dominant verbal, mental şi simbolic. „Limbajul copilului” este unul al corpului, al non-verbalului. Prin comunicarea cu părintele, copilul accede treptat la cuvânt şi verbal. Modul în care copilul va integra în propria personalitate noua „limbă” depinde de gradul de congruenţă pe care părintele îl are cu el însuşi şi pe care îl manifestă în relaţia cu acesta. De exemplu, mama îi poate spune copilului că îl iubeşte luându-l în braţe şi sărutându-l, iar cu altă ocazie îi spune acelaşi lucru încruntată şi refuzându-i îmbrăţişarea, sau mama şi tatăl au modalităţi opuse de a-i spune că îl iubesc. Copilul va avea o imagine ambivalentă, confuză despre conceptul de a iubi. El va manifesta această confuzie în relaţiile sale de mai târziu, având dificultăţi în a-şi „arăta” iubirea.

Orice comunicare are loc pe cele două planuri: non-verbal şi verbal.
Pentru ca părintele şi copilul să găsească un „limbaj” comun, pentru a putea creşte laolaltă şi a comunica autentic, vă propun în continuare să explorăm câteva posibilităţi de îmbunătăţire a comunicării dintre aceşti protagonişti.

Nivelul non-verbal

1. Raportul fizic.

Mai ales când copilul este foarte mic are nevoie des de atingeri, de mângâieri.
Contactul fizic îl ajută pe copil să se perceapă ca formă, să devină conştient de propria corporalitate. Acest gest secrizează copilul. De asemenea, reprezintă o modalitate neintruzivă de captare a atenţiei asupra ceea ce părintele doreşte să îi spună copilului. La rândul lui, asta caută contactul fizic cu părintele, reprezentând o continuare firească a existenţei intrauterine şi a alăptării la sânul hrănitor. Astfel putem înţelege semnificaţia pe care copilul o acordă acestui gest. Ritualul îmbăierii reprezintă un bun prilej atât pentru copil cât şi pentru părinte de a reconecta unul cu celălalt. În viaţa adultă, profunzimea sau superficialitatea unei relaţii depind de încrederea în a oferi şi a primi atingere fizică. Un părinte care are dificultăţi în a oferi copilului mângâiere îi va transmite copilului său un anumit grad de anxietate faţă de contactul cu o altă persoană, putând merge până la retragerea din relaţiile cu ceilalţi, la dificultăţi de integrare socială.

2. Exerciţii fizice zilnic.

Copiii se manifestă, comunică extraordinar de mult prin motricitate. Ca părinţi, putem să îl sprijinim pe copilul nostru să îşi dezvolte abilităţile relaţionale prin împărtăşirea cu el a acestui limbaj al mişcării. Putem stabili un program zilnic de o jumătate de oră, de exmplu, în care să facem gimnastică împreună cu copilul: exerciţii structurate combinate cu mişcări spontane. De asemenea, crearea acestei obişnuinţe îl va ajuta pe copil să îşi canalizeze şi descarce impulsivitatea.
3. Contactul vizual.

În societatea în care trăim factorul vizual ocupă un loc determinant. Statistic s-a constatat că 80% din informaţiile pe care un om le primeşte sunt vizuale. În relaţiile cu ceilalţi avem necesitate să privim şi să fim priviţi. Reprezintă un mod de a ne recunoaşte reciproc ca individualităţi. Copilul o caută pe mamă cu privirea îndată ce are trebuință de ea. Învaţă să îşi exprime emoţiile prin oglindirea mamei. Putem îmbunătăţi comunicarea cu copilul nostru posedând mai mult contact vizual atunci când interacţionăm cu el. Un important beneficiu pe care noi, ca părinţi, îl putem avea din acest mod de comunicare este feedback-ul pe care copilul ni-l oferă. Astfel ne putem da seama cu uşurinţă ce îi place, ce nu îi place, etc.

4. „Recunoaşte emoţia”

Reprezintă un joc de aprofundare a comunicării vizuale, în care copilul învaţă să identifice stări emoţionale ale persoanelor din mediul său şi să le denumească. Pe rând, mama şi copilul propun unul celuilalt o expresie mimică şi/sau corporală pe care trebuie să o identifice: ce emoţie exprim eu acum?. Sau mama îl poate întreba pe copil ce emoţii şi gesturi a observat la cei din jur: Cum face bunica atunci când e obosită? Cum arată tati când e vesel? Ce face atunci?. De asemenea, un exerciţiu util pentru copil îl reprezintă chiar imitarea expresiei faciale şi corporale. Este foarte important ca aceste modalităţi de comunicare să se bazeze pe reciprocitate, atât mama cât şi copilul fiind pe rând protagoniştii principali ai fiecărui exerciţiu.

5. Masa în familie

Din lipsă de timp, agitaţie, ne-am obişnuit ca în prezent să ne întâlnim din ce în ce mai rar la masă. Mâncând împreună cu cineva ne „hrănim” şi emoţional. Aţi observat de numeroase ori cum copilul mic, atunci când este hrănit, îi dăruiește din mâncarea lui şi persoanei care îl hrăneşte. Încercaţi să luaţi masa întreaga familie cât de des puteţi, stabilind poate chiar o regulă de constanţă: masa de dimineaţă sau masa de noapte să fie mereu împreună. Stabilitatea acestui comportament îl va determina pe copil să anticipeze cu entuziasm întâlnirea cu ambii părinţi şi să mănânce din proprie iniţiativă, fără a mai fi nevoie de „negocieri”. În timp vom observa chiar o creşte a apetitului nutritiv şi a sociabilităţii copilului nostru. Astfel, treptat putem solicita implicarea copilului în pregătirea mesei: „hai să facem mâncare pentru tati”. Acest gest îl va ajuta pe copil să se simtă valorizat în familia sa.

6. Să desenăm împreună.

Desenând împreună cu copilul nostru facem cunoştinţă cu omenirea lui interioară, cu fricile, dorinţele, personajele cu care el se identifică, facem cunoştinţă chiar cu imaginea pe care el şi-a construit-o despre noi înşine. Acest lucru ne va ajuta să fim părinţi „mai buni”, să oferim copilului ceea ce are nevoi.
Desenul este pretextul pentru ca părintele şi copilul să se cunoască şi să creeze. O metodă interesantă de a desena este folosindu-ne degetele. Acest mod de a comunica ne aduce în contact cu propria senzorialitate şi ne re-naturalizează atât în relaţia cu copilul nostru cât şi cu ceilalţi

Nivelul verbal
De modul în care noi folosim limbajul verbal va depinde abilitatea copilului nostru de a folosi această nouă limbă în relaţiile cu ceilalţi.

1. Mesaje de tipul „eu”sau „tu”.

De multe ori tindem să vorbim despre cum ne simţim într-un fel care îi face răspunzători pe ceilalţi de sentimentele noastre. Când îi spunem copilului „Mă enervezi când mănânci puţin” îl putem face să se simtă responsabil pentru sentimentele noastre. Ceea ce vom declanşa în copil prin acest mod de comunicare sunt vinovăţie şi opoziţie, în încercarea de a se apăra de emoţiile negative. Ceea ce putem să facem este să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce simţim şi să îi spunem acest lucru cât mai clar copilului nostru: eu devin nervoasă atunci când tu mănânci puţin.

2. Afirmaţii clare, directe.

Când îi solicităm copilului nostru să facă ceva trebuie să fim cât mai clari pentru ca el să înţeleagă ce are de făcut. De cele mai multe ori, în astfel de situaţii tindem să fim fie autoritari fie şovăielnici.

3. Negocierea

Reprezintă o adevărată stâncă de încercare în comunicarea părinte-copil. Negocierea este neapărată atunci când unul dintre protagonişti are nevoie de celălalt pentru a obţine ceva. De multe ori conflictul apare când nevoia unuia se loveşte de un refuz categoric. Pentru a putea fi buni negociatori trebuie să înţelegem nevoia celuilalt. Acest lucru îl putem face punând întrebări.

4. Întrebările deschise sunt de favorit celor închise.

Întrebările închise sunt cele „da/nu”. Astea nu ne pot da informaţii despre ceea ce simte sau gândeşte cel întrebat. Riscul punerii unor astfel de întrebări este să facem presupuneri privind motivaţia, starea afectivă a celuilalt. Ca părinţi suntem puşi clipă de clipă în faţa provocării de a înţelege cum se simte copilul nostru. De multe ori îi oferim „libertatea” de a alege între alb şi negru, iar copilul să dorească o cu totul altă culoare. Cum această culoare nu intră în gama alegerilor parentale, copilul va avea dificultăţi să îşi exprime nevoia. Interesant este faptul că întrebările închise, cu toate că sunt adresate cuiva, sutn strâns legate de nevoile celui care le adresează. În schimb, întrebările deschise întinde libertatea de a fi altfel, autentic. Un părinte care foloseşte des întrebări deschise în comunicarea cu copilul său este un părinte care este dispus să îl accepte cu propriile dorinţe, diverse de ale lui.

5. Ascultarea.

Ascultarea reprezintă elementul excluzând de care comunicarea nu poate avea loc. Prin ascultare înţelegem, primim. Ne aşteptăm ca copilul nostru să asculte, însă şi noi trebuie să oferim acelaşi lucru. Deseori, când el ne povesteşte ce a confecționat în ziua respectivă, tindem să cădem în capcana propriilor gânduri. Riscul este ca copilul să nu se simtă înţeles, să se retragă din relaţie, ajungând uneori să creadă că el, ca persoană, nu este important. Ca şi contactul vizual, o bună ascultare ne sprijină să acordăm atenţie propriilor dorinţe, ne valorizează, ne dă sens.

Am prezentat câteva elemente care ne vor ajuta să îmbunătăţim comunicarea cu copilul nostru. odul în care învăţăm să comunicăm, ne este permis să comunicăm, va determina modul în care vom fi în Lume