 |
 | Micromineralele - nutrienti esentiali pentru sanatatea copil |  |
|
DrBlajutEma
Administrator
 
|
|
Obiect din publicatia Medicina Moderna
Dr. Florentina Moldovanu, medic primar pediatru, cercetator stiintific gradul II, IOMC 'Alfred Rusescu', Bucuresti. Mineralele sunt micronutrienti esentiali, desi nu indeplinesc rol structural sau energetic. Denumite si 'factori podoabe de crestere', ele participa la desfasurarea unor procese vitale in organism. Dieta zilnica trebuie sa furnizeze aceste minerale, deoarece acestea nu pot fi sintetizate in organismul uman. In functie de cantitatile necesare mineralele au fost impartite in: macro- si microminerale. Dintre microminerale mai importante pentru copil sunt: fierul, iodul, fluorul, seleniul, zincul, cuprul, cromul, manganul si cobaltul. Fierul si iodul sunt esentiale pentru functionarea normala a creierului. Seleniul este un antioxidant puternic. Zincul sustine cresterea si dezvoltarea in perioada fetala, a copilariei si adolescentei. Mineralele sunt micronutrienti, care - fara a indeplini un rol structural sau energetic - stimuleaza si regleaza procesele metabolice, contribuind, alaturi de macronutrienti (proteine, glucide, lipide), la dezvoltarea si functionarea normala a organismelor. Desi sunt necesare in cantitati foarte mici (de unde si denumirea larg raspandita de micronutrienti), mineralele sunt factori esentiali in nutritie si trebuie furnizati prin dieta, pentru că nu pot fi sintetizate in organismul uman. In lipsa mineralelor, vitaminele nu isi pot indeplini rolul si nu pot fi asimilate de catre organism. Mineralele, denumite si 'factori accesorii de crestere', ocupa un loc important in nutritia copilului, datorita rolului lor plastic si participarii la desfasurarea unor procese vitale in organism. Aportul mineral zilnic este necesar atat pentru formarea tesuturilor noi, cat si pentru acoperirea pierderilor prin piele, urina si fecale. In unele situatii, nevoile sunt mai crescute, ca de ex. la prematuri (care au un coeficient de mineralizare scazut), in perioadele de crestere accelerata (pentru fiecare gram de proteine retinute in organism sunt necesare 0,3 g substante minerale), in starile febrile si in timpul efortului. Organismul reuseste sa mentina un echilibru mineral satisfacator, gratie mecanismelor de depozitare pentru unele minerale (calciu, fosfor, fier, cupru) si a mecanismelor de reglare a eliminarii pe cale renala pentru altele (sodiu, clor, potasiu, magneziu). Pentru a fi eficient utilizate, unele minerale din dieta trebuie sa existe intr-un raport optim, ca de ex. raportul calciu/fosfor = 2/1 in perioada de sugar, pentru folosirea eficienta a calciului in procesul de mineralizare osoasa. Unele minerale au actiune sinergica (fier-cupru, calciu-fier), in timp ce altele actioneaza antagonic (sodiu-potasiu; calciu-potasiu). Calciul, alaturi de vitamina D asigura mineralizarea scheletului, fierul mentine homeostazia sangelui, iar zincul ajută la cresterea si creșterea organismului. Aportul dietetic inadecvat de iod este considerat a fi, la indice mondial, o cauza principala de retard intelectual la copil care poate fi prevenita. Organizatia Mondiala a Sanatatii raporteaza ca 1,2 miliarde de oameni (30% din populatia globului) traiesc in regiuni deficitare in iod, constituind un grup cu risc crescut de aparitie a afectiunilor cauzate de deficitul de iod. Desi problemele majore, privind malnutritia micronutrientilor sunt semnalate mai ales in tarile in curs de dezvoltare, totusi, si populatia din tarile dezvoltate sufera, de asemenea, de diverse variante de malnutritie a unor micronutrienti. Un studiu recent arata ca peste 50% din copiii din SUA au un aport alimentar inadecvat de cel putin unul din mineralele calciu, fier sau zinc. Mineralele, in functie de cantitatea necesara organismului, se clasifica in: macrominerale si microminerale. Micromineralele sunt micronutrienti esentiali, de care organismul are trebuință in cantitati mici, sub un miligram/zi. Cele mai importante microminerale pentru sanatatea copilului sunt: fierul, iodul, fluorul, seleniul, zincul, cuprul, cromul, manganul si cobaltul. FIERUL Rolul fierului in organism. Fierul este atomul central al hemului si component esential al hemoproteinelor (hemoglobina, mioglobina, peroxidaze, citocromi) (3). Din cantitatea totala de fier din organism, 75% este reprezentat de fierul 'functional”, aflat in structura hemoproteinelor si cca 25% este fier de depozit, sub forma de feritina sau hemosiderina. Doar o mica parte este legat de proteina de transport (transferina), ca forma de tranzit intre forma functionala si cea de depozit. Fierul este vital pentru toate organismele vii, căci participa la procese metabolice complexe. Fierul din hemoglobina este important pentru transportul oxigenului la nivelul celulei, iar cel din mioglobina pentru producerea aeroba de energie necesara muschiului. Alte enzime care contin fier (citocromii si citocromul C), prin participarea la transportul activ si transferul de electroni de la nivelul membranelor, sunt elemente esentiale ale lantului respirator, cu rol in producerea aeroba de potență la nivelul celulei. Creierul este cel mai important loc de concentrare a fierului in organismul uman. In anumite regiuni ale creierului concentrarea fierului este egala sau chiar mai mare decat cea din ficat. Importanta fierului, in timpul primului an de viata, este evidenta, daca se ia in considerare faptul ca 80% din fierul total din creierul adultului a fost depozitat in aceasta perioada. Se stie ca cea mai importanta crestere a numarului de celule nervoase apare in timpul sarcinii, dar continua in întâiul an de viata. Fierul este esential pentru functionarea creierului. El este important pentru formarea si mentinerea mielinei si joaca un rol insemnat in sistemele dopaminergic. Deficitul de fier duce la o scadere a numarului si sensibilitatii receptorilor dopaminergici D2 si, in consecinta, la o diminuare in transmiterea impulsurilor nervoase cu scaderea performantelor mentale si cognitive (7, 8). Tinand cont de importanta fierului in mielinizare, un status deficitar al acestuia in întâia parte a copilariei poate avea efecte pe termen lung in viata adulta (5). Deficitul de fier determina, de asemenea, o crestere a sensibilitatii la infectii . Concentratia fierului din corp este reglata de catre celulele absorbante din intestin, care influenteaza absorbtia acestuia, in asa fel incat sa se realizeze o corelare cu pierderile de fier din organism. Fierul in dieta. Surse dietetice de fier. A Alimentele contin fier sub 2 forme: legat de hem si nelegat de hem. Fierul legat de hem este constituent al hemoglobinei si mioglobinei si este prezent in carne si peste. Biodisponibilitatea lui este putin afectata de natura si compozitia mesei. Fierul nelegat de hem este o sursa mult mai importanta, care se gaseste in toate alimentele de origine vegetala. Biodisponibilitatea acestuia este insa determinata de prezenta factorilor stimulatori si inhibitori ai absorbtiei din compozitia dietei. De ex. carnea, pestele si acidul ascorbic cresc absorbtia fierului nelegat de hem. Fitatii din grau si din alte cereale, oxalatii din orez si spanac si polifenolii (inclusiv taninele din ceaiul negru) sunt inhibitori ai absorbtiei fierului. Atat laptele de vaca cat si cel de mama au un continut scazut de fier, insa biodisponibilitatea fierului din laptele de mama este superioara. Absorbtia fierului din laptele de mama este de 40%, conditionata de prezenta lactozei, lactoferinei, a acidului ascorbic si a unei concentratii scazute de cazeina. Formulele de lapte neimbogatite au o concentratie a fierului de 0,7-1,4 mg/L. Nevoia de fier (tabelul I). Un copil nascut la termen are, in momentul nasterii, o rezerva de fier de cca 250 mg, peste 60% din acesta gasindu-se la nivelul eritrocitelor. In timpul primului an de viata, copilul aproape isi dubleaza cantitatea de fier din organism. Tabelul I: Necesarul de fier la copil: Varsta - Ratia dietetica recomandata 0-5 luni : 6 mg 6-11 luni : 10mg 1-10 ani : 10mg 11-18 ani baieti : 12mg 11-18 ani fete : 15mg In debutantul an, de viata ca si la pubertate, ritmul accelerat de crestere determina sporirea nevoilor de fier . IODUL Rolul iodului in organism. Iodul este recunoscut ca un mineral esential pentru functionarea normala a glandei tiroide (2), care prin hormonii tiroidieni stimuleaza procesele eliberatoare de energie si controleaza cresterea si evoluția organismului, inclusiv a creierului. Provenit din dieta, sub forma de ioduri si iodati si absorbit la nivelul tubului digestiv, iodul ajunge la glanda tiroida transportat de proteinele plasmatice. La nivelul foliculilor tiroidieni, iodul se cupleaza cu tirozina, conducand la formarea hormonilor triiodtironina (T3) si tetraiodtironina (T4), care controleaza metabolismul carbohidratilor si lipidelor (4). De asemenea, tiroxina ajuta transformarea carotenului in vitamina A. Iodul in dieta. Surse dietetice de iod. Iodul este abundent in apa marilor si oceanelor, de aceea pestele oceanic, fructele de mare si algele marine sunt cele mai bogate surse de iod din alimentatie. Unele vegetale, precum si apa de baut, sunt si ele o sursa de iod, dar - ca si in cazul seleniului - continutul in iod al acestora variaza, in functie de concentratia acestui element in sol. Sarea iodata poate fi o sursa dietetica de iod foarte importanta, acolo unde este in mod curent accesibila. Laptele matern are un continut crescut de iod, care poate asigura necesarul pentru sugarii alimentati natural. Legume, ca varza, conopida, napii si guliile, contin in mod natural substante (tiocianati si izotiocianati), care au o actiune competitiva cu iodul, pe care il deplaseaza din combinatiile lui impiedicand astfel acumularea iodului in tiroida. Aceste legume, pe de alta parte, contin goitrina, substanta care interfereaza biosinteza hormonilor tiroidieni. Excesul de fluor din apa si alimente poate favoriza carenta de iod, fiindcă fluorul este mai reactiv decat iodul si intra in competitie cu acesta. De aceea, acolo unde se practica fluorurarea apei potabile, raportul fluor/iod trebuie controlat. Concentratia crescuta de calciu si magneziu, caracteristica apelor dure, diminueaza absorbtia intestinala a iodului. Nevoia de iod (tabelul II). Starile fiziologice si conditiile de mediu, care maresc consumul energetic al organismului determina o nevoie mai mare de hormoni tiroidieni. De aceea, copiii si adolescentii necesita cresterea aportului dietetic de iod. Tabelul II. Necesarul de iod la copil Varsta - Ratia dietetica recomandata 0-1 an - 40-50 µg 1-3 ani - 70 µg 4-6 ani - 90 µg 7-10 ani - 120 µg Peste 11 ani - 150 µg FLUORUL Rolul fluorului in organism. Fluorul creste sinteza cristalelor de fluoroapatita, imbunatatind astfel dispoziția si progresul dintilor si oaselor. De asemenea, el impiedica expansiunea bacteriilor care produc carii dentare, reduce demineralizarea si imbunatateste remineralizarea dintilor. Fluorul in dieta. Surse dietetice de fluor. Continutul de fluor din alimente este scazut. Apa fluorizata este o importanta sursa de fluor. SELENIUL Rolul seleniului in organism. Seleniul este un oligoelement mineral, cu proprietati antioxidante. In organismul uman, are efect sinergic puternic, in raport cu vitamina E. Glutation peroxidaza are seleniul drept coenzima si reprezintă nu numai un aparator important, dar si un sistem de compensare impotriva pericolelor oxidative ale moleculelor intracelulare, cu masa moleculara mica: proteine, acizi grasi polinesaturati. Aceste pericole sunt cauzate de peroxizi, radicalii liberi oxigenati. Astfel, seleniul faciliteaza actiunile antioxidante, reducand peroxizii organici si ai hidrogenului, cunoscuti pentru actiunea lor asupra membranelor celulare. Seleniul contribuie la mentinerea functionarii naturale a sistemului vascular. Glutation-peroxidaza intervine, la nivelul de actionare al ciclooxigenazei plachetare, in formarea produsului tromboxan TXA 2, care este un compus cu actiune puternica de proagregare si vasoconstrictoare. Glutation-peroxidaza intervine, de asemenea, la nivelul lipooxigenazelor in timpul conversiei acidului arahidonic in leucotrieni, ca de ex. LTB 4, suportul biochimic al inflamatiei. Metabolismul acizilor grasi polinesaturati este dependent de seleniu sau de glutation-peroxidaza, in care seleniul se gaseste sub forma de selenocisteina, adica un aminoacid seleniat. Alte selenoproteine au rol in sistemul imun si in metabolismul iodului. De ex., 5'iodotironindeiodinaza este o selenopropteina dependenta de seleniu, necesara pentru producerea triiodtironinei (T3) – hormonul tiroidian responsabil pentru controlul cresterii, dezvoltarii si al metabolismului (4). Seleniul interactioneaza cu un numar mare de minerale, potential toxice. Astea sunt: arseniu (As), cadmiu (Cd), mercur (Hg), argint (Ag), plumb (Pb) si platina (Pt). La niveluri micronutritionale (intre 50 si 200 mg/zi), seleniul este capabil de a preveni manifestarile toxice ale acestor substante, probabil prin formarea derivatilor mai putin toxici sau inactivi. In rezumat, seleniul moduleaza toxicitatea metalelor grele. Seleniul in dieta. Surse dietetice de seleniu. Alimentele vegetale sunt sursa dietetica majora de seleniu. Continutul de seleniu din alimente depinde de continutul de seleniu din sol. Tabelul III: Necesarul de seleniu la copil Varsta - Ratia zilnica recomandata (RDA) 6-12 luni - 10 mg * 1-3 ani - 22mg * 4-8 ani - 30 µg 9-13 ani - 40 µg 14-18 ani - 55 µg *WHO/FAO, 1985 ZINCUL Rolul zincului in organism. Zincul este un mineral esential, care se gaseste in aproximativ toate celulele. El stimuleaza activitatea a multiple enzime, implicate in diviziunea si cresterea celulara, sustinand cresterea si dezvoltarea in perioada fetala, a copilariei si adolescentei. Astfel, in procesele de crestere si dezvoltare, zincul intervine prin stimularea hormonului somatotrop, prin participarea la sinteza acizilor nucleici si prin influentarea diviziunii celulare. Zincul are un rol important in sanatatea pielii (intervenind in metabolismul cisteinei) si in functionarea sistemului imunitar (prin rolul jucat in dezvoltarea si activarea limfocitelor T). Zincul este, de asemenea, implicat in metabolismul proteinelor, carbohidratilor, lipidelor, precum si in mentinerea acuitatii gustative si olfactive (1). Zincul participa la sinteza lecitinei si formarea surfactantului. El participa la asigurarea nivelului seric al retinolului, prin faptul ca sinteza hepatica a proteinei transportoare a retinolului se face doar in prezenta unei concentratii optime de zinc. Zincul in dieta. Surse dietetice de zinc. Zincul este intalnit intr-o mare varietate de alimente. In general, alimentele bogate in proteine contin si cantitati importante de zinc. Stridiile au cea mai mare cantitate de zinc. Carnea alba de pasare contine mai mult zinc decat cea rosie. Carnea de vita, porc si miel contine mai mult zinc decat pestele. Alte alimente bogate in zinc sunt alunele, nucile, cerealele integrale, fasolea si untul de arahide. O dieta bogata in proteine de origine animala asigura mai mult zinc organismului decat cea bazata pe proteine vegetale, datorita gradului diferit de absorbtie intestinala a celor 2 surse dietetice (6). Fibrele si acidul fitic, continute in vegetalele din dieta, inhiba absorbtia zincului, prepararea termica a alimentelor fiind o cale de a contracara acest fenomen. Nevoia de zinc (tabelul IV). Organismul uman nu depoziteaza zincul, din aceasta cauza este necesar sa se asigure prin dieta un aport zilnic adecvat. Nevoi crescute de zinc prezinta femeile gravide si cele care alapteaza, copiii la varsta pubertatii, persoanele care practica dieta vegetariana. Tabelul IV Necesarul de zinc la copil Varsta - Aportul zilnic recomandat 0-6 luni - 2 mg 7-36 luni - 3 mg 4-8 ani - 5 mg 9-13 ani - 8 mg 14-18 ani - 9-11 mg CUPRUL Rolul cuprului in organism. Cuprul este un micronutrient esential pentru nutritie si este cofactor al unor enzime implicate in metabolismul oxidativ: ceruloplasmina, citocromoxidaza, monoaminoxidaza, superoxiddismutaza, acid ascorbicoxidaza si tirozinaza. Este implicat si in expresia genelor pentru proteinele metal-'binding' (2). In organism, cuprul este prezent in toate tesuturile, dar mai ales in ficat. In însușire de cofactor al ceruloplasminei, cuprul contribuie la oxidarea fierului feros la forma fier feric, care - legat de transferina - poate traversa membranele celulare (4). Superoxiddismutaza, care transforma radicalilii toxici de superoxid in oxigen si peroxid, este dependenta de cupru si zinc. Citocromoxidaxa realizeaza functia de transfer electronic, necesara sintezei de ATP, precum si in sinteza mielinei. Aminoxidaza este responsabila pentru oxidarea tironinei, histaminei, dopaminei si catecolaminei. Prin intermediul aminoxidazelor, cuprul intervine in metabolismul tesutului conjunctiv, contribuind la troficitatea peretilor vasculari. Tirozinaza existenta in citoplasma melanocitelor are actiune catalica in oxidarea tirozinei si melaninei. Cuprul are, de asemenea, functii in eritropoieza si hemoglobinogeneza, favorizand alaturi de molibden absorbtia intestinala, mobilizarea din depozite si cresterea nivelului plasmatic al fierului. Pe langa numeroasele functii in procesele metabolice, cuprului i se recunoaste un rol si in functia imuna. Cuprul in dieta. Surse dietetice de cupru. Alimentele bogate in cupru sunt ficatul, pestele, creierul, nucile, legumele verzi, crustacee. Laptele de vaca este mai sarac in cupru decat laptele uman. Nevoia de cupru (tabelul V). Nevoi crescute de cupru se inregistreaza la femeile gravide, cele care alapteaza si la copil in perioadele de crestere. Varsta - Ratia dietetica recomandata 6-12 luni - 0,3 mg * 1-3 ani - 0,4 mg * 3-6 ani - 1-1,6 mg 7-12 ani - 1,3 mg *Europe 1991. Population reference intakes. CROMUL Rolul cromului in organism. Cromul este un microelement a carui functie principala este legata de metabolismul carbohidratilor. El este un component al factorului de toleranta la glucoza (GTF), care poate proveni din dieta sau poate fi sintetizat in intestin si este indispensabil pentru sinteza insulinei – hormon pancreatic necesar la metabolizarea glucozei. Cromul activeaza enzima insulin receptor-kinaza care intensifica activitatea insulinei prin fosforilarea insulin receptorilor. Cromul este implicat, de asemenea, in metabolismul acizilor nucleici si al lipidelor. El este un ingredient vital al lecitinei, care intervine in mentinerea lipidelor din sange in particule fine. Cantitati importante de crom se gasesc in glandele suprarenale, ceea ce indica un rol al cromului in producerea hormonilor antistress. Cromul activeaza vitamina C si este prezent si in leucocite. Cromul in dieta. Surse dietetice de crom. Surse importante de crom in alimentatie sunt: ficatul, nucile, cartofi, cerealele integrale, branza. Nevoia de crom (tabelul VI). Continutul de crom din alimente, ca si necesarul de crom al organismului sunt dificil de masurat, de aceea in literatura se utilizeaza valori estimate ale aportului dietetic adecvat. Nevoia de crom in timpul sarcinii este crescuta. Sugarii sanatosi prezinta, in mod normal, la nastere rezerve ridicate de crom, care le pot asigura necesarul pana la varsta de 10 ani Tabelul VI: Necesarul zilnic de crom la copil Varsta - Aport dietetic adecvat (AI) 0 – 6 luni - 10 - 40 µg 7 – 12 luni - 20 – 60 µg 1 – 3 ani - 20 – 80 µg 4 – 6 ani - 30 – 120 µg Peste 7 ani - 50 – 200 µg MANGANUL Rolul manganului in organism. Manganul activeaza mai multe enzime si vitamine din organism: vitamina C, arginaza, colina. De asemenea, manganul intervine in producerea unor hormoni ca insulina, adrenalina si noradrenalina. Exercitarea functiilor vitaminei C (detoxifierea organismului, functia imuna, sinteza colagenului etc.) este conditionata de prezenta unor enzime, in care manganul este cofactor. Manganul activeaza arginaza, care are si ea functii detoxifiante prin eliminarea amoniacului din organism sub forma de uree, dupa combinarea cu bioxidul de carbon. De asemenea, manganul combate afectarea tesuturilor, cauzata de oxidarea lipidelor, deoarece este component al enzimei mangan-superoxid-dismutaza (2). Manganul are rol important in metabolismul glucozei si sinteza glicoproteinelor, deoarece celulele beta pancreatice au necesitate de mangan. Metabolizarea carbohidratilor rafinati (painea alba, zaharul, orezul decorticat) necesita o producere intensiva de insulina si consumul de mangan din rezervele organismului, solicitand in acelasi timp pancreasul intr-un mod mai stresant decat metabolizarea carbohidratilor nerafinati complecsi. Manganul in dieta. Surse dietetice de mangan. Alimentele cu continut ridicat de mangan sunt cerealele integrale, vegetalele verzi, sfecla, fasolea verde, nucile si ananasul. Tabelul VII: Necesarul zilnic de mangan la copil Varsta - Aportul dietetic adecvat 0-6 luni - 0,3-0,6 mg 7-12 luni - 0,6-1 mg 1-3 ani - 1-1,5 mg 4-6 ani - 1,5-2 mg 7-10 ani - 2-3 mg Peste 11 ani - 2-5 mg COBALTUL Rolul cobaltului in organism. Functia nutritionala cunoscuta a cobaltului in organism este legata de cea a vitaminei B12, al carei component este (2, 4). |
|||||||||||
|
_________________ DrBlajutEma@gmail.com
|
|||||||||||||
 |
 | Micromineralele - nutrienti esentiali pentru sanatatea copil | |
|
||
|
|
|